# Altceva

# Am salvat caietul de copertă

Am salvat caietul de coperta ce copertá sufletul care începuse să funingine și a trebuit să-l arunc pentru că făcea mizerie în cameră și contribuia la praful din ochi, și din nas, și din gură, gură care s-a răcit la spovedanie (aș! ce pățanie cu popa care nu-și găsea poala să și-o pupe).

Dar să nu vorbim despre buzele popilor care sunt otrăvitoare precum creaturile mărilor, căci Simonei nu-i plac salatele de cuvinte ci doar de legume. Au fibre și fibrele îți ies din unghii și se duc împingând dorul pe care îl aruncă fix ca un bumerang și apoi face „zbang” de tâmplele cuiva, nu știu cine, tu știi mai bine, că a rămas o bucată din el în tine.

Și o mângâi pentru că îți place cum toarce, și așa ești tu o mică sadică, adică tu nici ție nu-ți dai pace. Îți dai palme peste ochii ăia frumoși care au făcut cratere pe lună după ce s-au izbit de toți iubiții care nu te-au iubit.

Te așezi în genunchi – nu, nu te gândi la prostii, nici un dumnezeu n-ar avea chef să te asculte, ei au alte chefuri – și încerci să-ți plângi de milă, dar spre bucuria ta în loc de lacrimi îți curg bebeluși din colțul ochilor, și sub ei devin nepoții maică-tii care te-a bătut la cap mai ceva decât a bătut-o taică-tu.

În cele din urmă îi crești singură, îi hrănești pe toți cu aceeași lingură, în care torni același lapte stătut de o săptămână (sau o lună, sau un veac) la rădăcinile aripilor tale scoapte.

Timpul e rece, și trece mai degrabă prin tine decât pe lângă, dar așa ai vrea să te ocolească, ca orice bărbat care ți-a aruncat o privire nefirească. Te seamănă cu flori albe-n păr și-ți scoate circumvoluțiunile la suprafață.